Am vrut să scriu acest articol despre anxietate din perspectiva mea. În loc de asta, m-am trezit după două ore afundată într-un studiu despre anxietate, verificând ultimele noutăți în literatura de specialitate. Am devenit anxioasă citind despre anxietate. Un studiu de caz clasic.

Am închis slide-urile și articolele ca să vă spun, simplu, ce este anxietatea pentru mine. Nu în termeni clinici, nu în limbaj academic, ci în forma ei trăită.

Pentru mine, anxietatea este ca un zgomot de fond care afectează fiecare decizie, fiecare acțiune. Uneori acest zgomot e subtil. Alteori este o alarmă asurzitoare care nu-ți dă voie să gândești limpede.

E acel sentiment că ceva e în neregulă, chiar dacă nimic nu pare a fi. Un fel de presimțire vagă, dar insistentă, că urmează “ceva rău”, deși nu știi ce anume.

Poate vă întrebați cu ce vă ajută asta? Dacă și terapeutul e anxios, atunci… clar, nu mai sunt șanse? Tocmai aici vreau să ajung. Aș vrea să vorbim despre normalizarea anxietății. Nu ca pe o resemnare, ci ca pe un pas esențial spre înțelegere și acceptare.

Mă bucur că sănătatea mintală a început să fie discutată mai deschis în spațiul public. Uneori, poate chiar într-o doza copleșitoare. Vedem anxietatea și depresia menționate în filme, la persoane publice, în melodii, podcast-uri, campanii.
Dar între conștientizare și înțelegere e o diferență.

Am avut mereu anxietate socială. De când mă știu, am evitat grupurile, interacțiunile formale, vorbitul în fața altora. Dar dorința de a aduce cunoștințe despre sănătatea mintală mai aproape de oameni a fost mai puternică. Așa am ajuns să fac exact ceea ce temeam: să vorbesc în fața unor oameni necunoscuți. Situație de alertă grad zero pentru anxietatea mea latentă.

Începe insidios, încă de cu o zi înainte. Somnul devine neliniștit sau pur și simplu nu vine. Mă trezesc cu inima în gât, cu gânduri în spirală:

„Ce o să zic? Cum o să zic? Cine o să fie? Cu ce mă îmbrac?”

Chiar dacă îmi repet de 265 de ori că nu are sens să merg, că va fi groaznic, o fac totuși. Nu pentru că a dispărut frica, ci pentru că îmi amintesc cât de mult îmi doresc să fac asta.

E ca și cum aș accelera cu frâna de mână trasă: efortul e uriaș.

Ajunsă la fața locului, corpul începe să transmită semnale: tremur, palpitații, transpirație, respirație rapidă, gură uscată. Știți voi. Și totuși, undeva în mijlocul acestui vârtej, reușesc să livrez ce aveam de spus. În mintea mea, toți pot vedea că sunt la un pas de disperare, dar feedback-ul e pozitiv. Am reușit, și de data asta, să „păcălesc sistemul”.

În pauze aș vrea să fug. Nu pentru că nu vreau să vorbesc cu oamenii, ci pentru că interacțiunea e filtrată printr-o alarmă uriașă care încă sună în capul și corpul meu. Și totuși, rămân. Zâmbesc. Ascult. Vorbesc. Cu toată oboseala din lume în oase.

Asta se repetă, din nou și din nou, la fiecare astfel de interacțiune.
Dar de fiecare dată, îmi amintesc că nu sunt singură în trăirea asta.

Ai simțit vreodată asta, poate în alte contexte? Poate nu anxietate socială, dar alte forme de teamă și anxietate – frica de eșec, teama de respingere, anxietatea anticipativă, teama de boală sau de separare, și altele.

Ce am făcut ca să fie mai bine – cum îmi gestionez anxietatea

• Am început prin a numi ceea ce simțeam de fiecare dată când anxietatea mă lua pe sus.

• Am respirat conștient, chiar și atunci când tremuram atât de tare încât abia țineam un pahar de apă.

• Mi-am găsit ancorele de siguranță: persoane familiare, obiecte, o gură de apă — orice mă putea aduce în prezent.

• Am învățat să stau cu senzația aceea fără să fug de ea.

• După ce totul s-a terminat, am făcut un ritual de încheiere: o plimbare ca să las în urmă ceea ce s-a întâmplat.

• Acasă am plâns, pentru că eliberarea emoțiilor face parte din proces.

• Am lăsat deoparte comparațiile cu ceilalți și m-am comparat doar cu mine, observând progresul.

• Am scris. Scrisul este magic pentru gestionarea emoțiilor.

Ce voi face pe viitor

Mă voi expune din nou acestor situații, pas cu pas, să mă obișnuiesc și să le transform din periculoase în sigure. Voi sărbători fiecare progres.

Suntem mulți cei care avem o relație veche cu anxietatea. Uneori pare greu, alteori imposibil de gestionat. Dar nu e totul pierdut.

Există gesturi mici, la îndemână, pe care le poți face când te simți copleșit: respirații, ancore, mișcare, vorbe bune către tine. Nu vor face anxietatea să dispară peste noapte — dar, din aproape în aproape, înveți să mergi cu ea alături, nu împotriva ei.

Și chiar dacă o mai simți lângă tine, nu înseamnă că te-a cucerit. Înseamnă doar că încă mergi.