Când nu te mai regăsești în ce ai fost, dar nici nu știi ce vei deveni: începutul unei alte vieți.

Unii numesc astfel de schimbări curaj. Am tot auzit acest cuvânt atunci când spuneam povestea mea. Alții o numesc inconștiență. Eu încă nu știu cum să o numesc.

Știu doar că n-am putut să mai merg inainte pe drumul pe care mă aflam.

Mi-am ales cariera de medic încă din liceu. Influența serialelor medicale, combinată cu dorința sinceră de a ajuta oamenii, mi-au creat senzația că aceasta este calea mea. Înclinația către științe și nevoia de a înțelege cum funcționează mintea și corpul nostru erau argumente în plus să cred că asta mi-e menirea.

Am urmat, pas cu pas, drumul către o carieră medicală. Am intrat la Facultatea de Medicină, am tras tare ca orice student implicat, și m-am înscris în rezidențiat.

Cum viața bate filmul, atunci când am ajuns să pun în practică ceea ce învățasem cu atâta sârguință, am descoperit că spitalele românești nu semănau deloc cu cele din seriale.

Cu toate că nu mă mai regăseam în munca mea am rămas.

Am lăsat, bucățică cu bucățică, din mine, pentru a atinge scopul inițial. Nici nu am realizat cât de tare mă afecta fiecare zi petrecută într-un mediu în care nu eram acceptată cu adevărat, iar adversitățile depășeau cu mult beneficiile.

Îmi spuneam că așa este “normal”, doar ca să pot înainta.

Cred că aș fi putut să rămân mult timp pe acest drum, pierzându-mă încet, fără să îmi dau seama. Uneori viața te propulsează în direcția potrivită prin căi misterioase.

Pentru mine acel moment a venit în pandemie. Presiunea imensă din sistemul medical, suprapusă peste faptul că devenisem mamă a doua oară, au fost picăturile care au umplut paharul.

Te obișnuiești cu presiunea constantă și nu mai simți cum te apasă, dar acest supliment a fost ce m-a determinat să spun “e de-ajuns”.

Acum, privind înapoi, cu toate cunoștințele din psihoterapie, știu – era un burnout.

Efortul zilnic depășea capacitatea mea de a face față, iar în tot acest proces nu primeam nimic înapoi. Salariul de la sfârșitul lunii îmi aducea stabilitate, dar nu era suficient.

Nu simțeam că ajut cu adevărat.

Iar sistemul medical are un fel aparte de a abandona medicii rezidenți exact când au cea mai mare nevoie de sprijin.

În acel cumul de presiune, tot încercam să găsesc resursele să mă întorc. Schimbarea era imposibilă – nici nu concepeam o altă direcție.

Totul a început să capete sens când am citit despre mintea umană și legătura minte-corp. În procesul de dezvoltare personală, am realizat un lucru curios:
de zece ani, încă din primul an de Medicină, verificam anual condițiile de admitere la Psihologie.

Fără să aplic, fără un plan clar – doar un gest reflex, inconștient.
Dar constant.

Acel momentul de conștientizare a fost aha-ul meu. Nu mai fugeam doar de un drum care nu mi se mai potrivea – ci știam, în sfârșit, încotro vreau să mă îndrept.

Am simțit o ușurare enormă. Chiar dacă schimbarea propriu zis a implicat mult curaj și lucru cu frica.

Pare că de aici totul ar fi mers ușor. Aveam o direcție clară și am și pășit într-acolo.

Am început cu o formare în coaching, care mi-a adus multe instrumente și resurse valoroase. A fost un proces transformator.

Cum mintea mea caută profunzime și sens, m-am înscris și pe drumul spre psihoterapie. Un drum care părea mult mai ușor la început decât este acum, la mijlocul lui.

Cu cât știi mai mult, realizezi cât de puțin știi de fapt.

Îmi amintesc entuziasmul de la început – încrederea că voi reuși. Era ca atunci când te îndrăgostești: totul e clar, luminos, absolut.

Pe parcurs, acel foc s-a mai domolit.
Visul e acolo, viu, dar acum știu că e nevoie de muncă, perseverență, implicare.

E o relație de durată, nu o flacără de moment.

Cu cât am avansat în formare și în dezvoltarea mea personală, cu atât am înțeles că e un angajament pe termen lung. Cu suișuri și coborâșuri. Cu sacrificii și redescoperiri.

La început, credeam că văd traseul perfect.
Pe drum, liniile s-au estompat, au apărut obstacole noi – dar și bucurii neașteptate.

Am redescoperit lucruri uitate despre mine: creativitatea, pasiunea pentru scris și pentru povești, deschiderea către nou.

Am învățat și că am o capacitate mare de adaptare și reziliență.
Ceea ce părea “calea ușoară” s-a dovedit a fi una profund transformatoare.

Acum învăț să mă bucur exact de punctul în care sunt.
Fără să mă uit obsesiv înapoi, fără să proiectez anxios înainte.

Uneori îmi iese. Alteori nu.
Dar aleg, conștient, să rămân aici.

Și să fac, pe rând, câte un pas înainte.